Noutăți
30 martie 2026
Ce se întâmplă cu cititul și scrisul copiilor din comunitățile vulnerabile? Un nou studiu ATCC caută răspunsuri acolo unde datele statistice nu ajung
Știm că România are una dintre cele mai mari rate de analfabetism funcțional din UE. Știm că statutul socio-economic prezice în proporție de 26% performanța școlară — aproape dublu față de media OCDE. Știm că decalajele încep din prima zi de școală.
Dar ce se întâmplă, concret, in casele și clasele în care acești copii trăiesc și învață? Ce fac părinții, ce fac cadrele didactice, cum colaborează — sau nu — cu ONG-urile din comunitate?
Ce am vrut să înțelegem
Cercetarea a fost realizată în contextul programului „Învățare pentru toți” și a implicat 21 de interviuri aprofundate — cu părinți, cadre didactice și alți actori din cinci comunități vulnerabile din județele Maramureș, Bihor, Timiș și Satu Mare. Nu am pornit de la statistici, ci de la oameni: de la mama care se trezește la 5 dimineața să facă focul înainte să-și trimită copilul la microbuz, de la tatăl care spune „n-am avut șansa să învăț să scriu și să citesc, așa că nu găsesc de lucru”, de la învățătoarea care predă singură într-o clasă cu copii de trei niveluri diferite de competență.
Ce am descoperit
Câteva lucruri ne-au surprins — sau ne-au confirmat ceea ce observam, dar nu puteam demonstra:
Părinții vor să-și vadă copiii la școală. Cei mai mulți dintre ei și-au întrerupt propria școlarizare din cauza sărăciei, a căsătoriilor timpurii, a lipsei de acces — nu din dezinteres. Iar tocmai de aceea, dorința lor ca copiii să știe să scrie și să citească nu e abstractă: e ancorată în experiența personală a rușinii de a nu putea completa un formular, de a depinde de alții pentru lucruri elementare.
Literația, în viziunea lor, nu e o competență școlară — e demnitate.
Participarea la școală e un rezultat fragil, nu un dat. Înainte ca un copil să intre pe poarta școlii, familia a rezolvat deja o succesiune de condiții materiale: foc, apă caldă, haine, drum până la microbuz, uneori prin zăpadă, pe jos, 2 kilometri. Această muncă e invizibilă pentru școală — și când lucrurile merg prost (copilul întârzie, lipsește, vine obosit), e rapid interpretată ca nepăsare.
Există o ruptură între cele două „literații”. Școala recunoaște implicarea părinților aproape exclusiv ca extensie a activității din clasă: teme făcute, lecții repetate, prezență la ședințe. Dar familiile investesc masiv în altceva — în a face posibilă prezența copilului la școală zi de zi. Atâta timp cât această muncă rămâne invizibilă, relația școală-familie funcționează pe un deficit moral imaginar.
ONG-urile sunt o punte esențială — dar și un risc. Acolo unde există, intervențiile organizațiilor neguvernamentale stabilizează ceea ce e structural fragil: timp de lucru după școală, rutine, continuitate. Dar în unele situații, ONG-ul ajunge să înlocuiască relația școlii cu familia, nu să o consolideze — iar părinții rămân la marginea vieții școlare a copilului lor.
De ce contează
Raportul nu propune soluții simple și nu caută vinovați. Propune o schimbare de lentilă: să vedem ecosistemul în care se învață citit-scrisul — nu doar clasa, nu doar familia, nu doar ONG-ul — și să înțelegem că echitatea în educație nu înseamnă doar acces și prezență. Înseamnă condiții reale de învățare pentru fiecare copil.
Într-un moment în care România tocmai a publicat primul raport național despre segregarea școlară, iar analfabetismul funcțional e invocat inclusiv ca risc pentru securitatea națională, cercetări ca aceasta sunt mai necesare ca oricând — nu pentru a adăuga statistici la statistici, ci pentru a da glas mecanismelor concrete prin care inegalitatea se reproduce, zi după zi, în clase reale, cu copii reali.
💡 Vrei să aduci scLipici și în clasa ta?
Toate resursele educaționale menționate mai sus sunt disponibile gratuit pe pagina https://toticopiiicitesc.ro/resurse-educationale/.
Explorează-le și vezi ce ți se potrivește. Spor la citit și la semănat încredere!