Interviu Nineta Bărbătescu: Cum a devenit Galați un model de colaborare pentru dezvoltarea literației

În urmă cu trei ani, în județul Galați nu exista o strategie pentru dezvoltarea literației și nici o comunitate de profesori care să învețe unii de la alții cum pot sprijini mai bine copiii aflați la începutul drumului în citit și scris. Exista însă o realitate observată zi de zi în școli: elevi care întâmpinau dificultăți de citire, învățători dedicați care căutau singuri soluții și convingerea că este nevoie de o schimbare care să depășească limitele fiecărei clase.

Astăzi, Galațiul a construit o rețea de mentori, întâlniri lunare între profesori, parteneriate cu universitatea și o strategie județeană prin care metodologia Toți Copiii Citesc a fost transformată într-un model de colaborare și dezvoltare.

În acest interviu, inspectorul pentru învățământ primar, Nineta Bărbătescu, povestește cum poate începe o schimbare sistemică fără un buget dedicat, dar cu profesori care cred că fiecare copil, indiferent din ce mediu provine, poate învăța să citească atunci când primește sprijinul potrivit.

Cum a apărut ideea de a construi o strategie județeană de literație pornind de la metodologia Toți Copiii Citesc? Ce s-a întâmplat, acum trei ani, care v-a făcut să spuneți „trebuie să facem asta”?

Participarea la Consfătuirea Națională a Învățătorilor, organizată la Arad, în perioada 13 – 15 septembrie 2023, a fost momentul în care am făcut cunoștință cu metodologia Toți Copiii Citesc, prin întâlnirea cu doamna Kovacs Maria și prin resursele, cursurile și studiile care stau la baza acesteia. Atunci nu am plecat cu gândul că voi construi o strategie județeană. De fapt, imediat după participare nu s-a întâmplat nimic concret.

Privind în urmă, cred că exista și convingerea, firească pentru un învățător cu experiență, că predarea cititului și scrisului este un domeniu pe care îl stăpânești. Eram învățătoare și, aparent, specialist în învățarea citit-scrisului, așa că nu simțeam neapărat nevoia de a-mi pune sub semnul întrebării propriile practici.

Însă, în lunile care au urmat, efectuând inspecții de specialitate și intrând în multe clase, am început să văd tot mai clar realitatea: dificultățile de citire și de înțelegere a textului apăreau constant, indiferent de școală. Atunci m-am întors la ideile discutate la consfătuire și la metodologia Toți Copiii Citesc. Mi-am dat seama că aceasta nu venea doar cu resurse interesante, ci cu o abordare fundamentată științific, care explica multe dintre provocările pe care le observam și oferea soluții concrete. Din acel moment a început să se contureze ideea că este nevoie de o abordare sistemică și de o strategie județeană de literație.

Cum arăta, în 2023, situația literației în școlile din Galați? Ce ați văzut sau ce date v-au determinat să acționați?

În 2023, dacă m-ați fi întrebat cum stă județul Galați la capitolul literație, nu aș fi putut să vă răspund cu date. Pur și simplu nu aveam un sistem prin care să urmăresc acest lucru. Știam că există colegi care descoperiseră metodologia Toți Copiii Citesc, participaseră la formări și încercaseră instrumentele de evaluare, dar fiecare lucra în școala lui. Nu exista o comunitate, nu ne întâlneam să discutăm ce funcționează și ce nu, nu aveam o direcție comună.

Apoi am început să merg tot mai des în școli, în inspecții, iar acolo am văzut lucrurile altfel. Am întâlnit învățători foarte implicați, care făceau tot ce puteau pentru copiii lor, dar și multe situații în care elevii aveau dificultăți de citire și de înțelegere a textului. Mi-am dat seama că problema nu este lipsa de dedicare a profesorilor, ci faptul că fiecare încerca să găsească singur soluții.

Atunci am înțeles că avem nevoie de mai mult decât câteva inițiative frumoase. Aveam nevoie ca oamenii să lucreze împreună. Să existe colegi care îi sprijină pe alți colegi, mentorat, schimb de experiență, încrederea că poți cere ajutor și că poți învăța de la cineva din aceeași breaslă. Cred foarte mult că schimbarea se produce prin această „contaminare” pozitivă: vezi că la colegul tău funcționează ceva, încerci și tu, adaptezi, apoi împărtășești mai departe. Așa s-a născut și ideea unei strategii județene.

Ați făcut toate acestea fără sprijin financiar și fără mentorat direct din partea noastră. Cum arată, concret, procesul prin care ați transformat o metodologie într-o strategie județeană – de unde ați pornit, ce ați adaptat, ce ați inventat pe parcurs?

Aș începe printr-o precizare: nu am avut o finanțare dedicată, dar nu am fost fără sprijin. Dimpotrivă, echipa Toți Copiii Citesc ne-a fost alături pe tot parcursul acestui demers. Doamna Maria Kovacs ne-a oferit permanent îndrumare, feedback, încrederea că ceea ce construim este în direcția bună și ne-a adus de fiecare dată în contact cu cele mai noi cercetări din domeniul literației și cu modalități de a le integra în practica de la clasă, în acord cu programa școlară. Un sprijin foarte important a fost și faptul că, încă din primul an, am primit aproximativ 400 de seturi de materiale. Acest lucru ne-a permis să trecem imediat la aplicare, nu doar să discutăm despre schimbare.

Demersul nostru s-a concretizat în identificarea unei forme prin care această metodologie să poată funcționa la nivelul întregului județ. În martie 2024 am semnat un acord de colaborare echipa Toți Copiii Citesc și Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, iar apoi am construit, pas cu pas, o rețea județeană de sprijin pentru dezvoltarea literației.

Am început prin formarea unui nucleu de învățători – metodiști, responsabili ai cercurilor pedagogice, formatori și mentori de practică pedagogică –, persoane cu autoritate morală și profesională, recunoscute în comunitatea educațională. Am ales această abordare deoarece ne-am dorit ca dezvoltarea profesională să fie susținută din interiorul sistemului, prin colegi care înțeleg realitățile școlii și se bucură de încrederea cadrelor didactice.

Prima etapă a constat într-o sesiune de formare față în față, cu durata de trei ore, susținută de doamna Kovacs Maria. Ulterior, membrii nucleului au parcurs cursul online pe platformă și au participat la organizarea școlilor de vară dedicate literației, desfășurate în comunități vulnerabile. În cadrul acestor activități, au aplicat instrumentul de evaluare a literației, au utilizat demersurile și materialele puse la dispoziție în cadrul programului. Am considerat esențial ca viitorii mentori să parcurgă ei înșiși întregul proces înainte de a-i sprijini pe alți colegi. Astfel, au avut ocazia să înțeleagă în profunzime ce presupune implementarea metodologiei, ce dificultăți și provocări pot apărea în practică, precum și efortul necesar pentru integrarea acesteia în activitatea didactică. Această experiență directă le-a permis să devină mentori mai empatici, mai credibili și mai bine pregătiți să ofere sprijin colegilor în procesul de implementare.

După ce am format nucleul de mentori și ne-am asigurat că aceștia au parcurs ei înșiși întregul proces de învățare și aplicare a metodologiei, am trecut la etapa următoare: extinderea programului către învățătorii care predau la clasa pregătitoare.

În anul școlar 2024–2025 am lansat apelul de participare adresat acestor cadre didactice. Ne-am propus să ajungem cu prioritate în școlile cu un procent ridicat de elevi vulnerabili, acolo unde impactul unei intervenții timpurii putea fi cel mai mare. În același timp, am considerat că orice profesor care își dorește să învețe și să aplice această metodologie merită să facă parte din comunitatea noastră de învățare, astfel că participarea a fost deschisă tuturor celor interesați.

Pentru noii veniți, parcursul de implementare a fost unul clar și bine structurat. În prima etapă, profesorii au parcurs cursul de formare disponibil pe platforma Toți Copiii Citesc, apoi, au aplicat instrumentul de evaluare a literației emergente, care le-a oferit o imagine asupra nivelului de dezvoltare a competențelor fiecărui copil. Pornind de la aceste rezultate, au integrat în activitatea didactică demersurile și materialele specifice programului. La finalul perioadei de implementare au realizat evaluarea finală, ceea ce a permis măsurarea progresului elevilor și analiza impactului intervenției.

Pe parcursul întregului an școlar, profesorii nu au fost singuri. Ei au beneficiat de sprijinul mentorilor formați anterior. Astfel, formarea inițială a fost completată de un proces continuu de mentorat și învățare colaborativă.

Un rol esențial l-a avut și Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, care a monitorizat modul în care metodologia și materialele au fost utilizate la clasă și a documentat efectele programului asupra dezvoltării competențelor de literație ale elevilor din clasa pregătitoare. Acest demers ne-a oferit date obiective privind eficiența intervenției și ne-a ajutat să fundamentăm deciziile pentru etapele următoare.

La finalul anului școlar, pe perioada vacanței de vară, au fost organizate școli de vară dedicate elevilor care aveau nevoie de sprijin suplimentar în dezvoltarea competențelor de citit-scris. În acest fel, intervenția nu s-a încheiat odată cu anul școlar, ci a continuat prin activități remediale și de consolidare.

Astfel, am construit un sistem coerent, în care fiecare etapă o susține pe următoarea: formarea mentorilor, pregătirea cadrelor didactice, implementarea la clasă, mentoratul continuu, monitorizarea realizată de universitate și intervențiile remediale din timpul verii. Această succesiune a făcut posibilă extinderea metodologiei Toți Copiii Citesc la nivelul întregului județ.

Închei prin a afirma că ingredientul cel mai important, nu a fost un material sau un curs, au fost oamenii.

Cum ați convins școlile și cadrele didactice să se alăture? Ce le-ați spus, ce i-a făcut să rămână an de an?

Am transmis o adresă oficială către toate unitățile de învățământ din județ, în care am prezentat programul și condițiile de participare. Cadrele didactice interesate s-au înscris prin completarea unui formular online, iar apoi au fost invitate la o întâlnire de informare, în cadrul căreia am prezentat metodologia, etapele programului și ceea ce presupunea implicarea lor. Am privit participarea ca pe un proces, nu ca pe o obligație. Fiecare cadru didactic a ales cât de departe dorește să meargă în acest parcurs. Unii au completat formularul de înscriere și au participat doar la întâlnirea de prezentare. Pentru noi, și acesta a fost un câștig, pentru că au aflat despre program și despre principiile metodologiei. Alții au parcurs cursul online, dar au decis să nu continue cu implementarea. Au fost și colegi care au aplicat doar instrumentul de evaluare, iar alții care au parcurs întregul proces, de la formare până la evaluarea finală și utilizarea constantă a demersurilor la clasă.

Nu am privit aceste etape ca pe abandonuri, ci ca pe niveluri diferite de implicare. Am respectat ritmul fiecărui profesor și am considerat că orice experiență acumulată reprezintă un pas înainte. Fiecare participare a fost un câștig, atât pentru cadrul didactic, cât și pentru comunitatea noastră profesională. Cei care au parcurs întregul program, au aplicat metodologia cu consecvență și au acumulat experiență practică au devenit, în anul următor, mentori pentru noii participanți. Astfel, dezvoltarea programului s-a realizat organic, prin profesori care au trecut ei înșiși prin toate etapele și care au putut sprijini alți colegi pornind din propria experiență.

Cum arată o întâlnire lunară obișnuită? Cine vine, ce se discută, cum e construită agenda?

Întâlnirile lunare au fost gândite ca spații de lucru și de reflecție, nu ca ședințe administrative. Participă cadrele didactice implicate în program, mentorii, reprezentanții Inspectoratului Școlar Județean Galați.

Agenda este simplă și constantă. După un scurt salut, profesorii prezintă activități desfășurate la clasă, exemple de bune practici, resurse educaționale realizate, inclusiv în Livresq, dar și dificultățile întâmpinate în implementarea metodologiei. Discuțiile sunt urmate de întrebări, schimb de idei și feedback.

Cred că cel mai important este climatul pe care l-am construit. Profesorii se simt în siguranță să vorbească sincer despre ceea ce funcționează și despre ceea ce nu funcționează. Aplicarea metodologiei presupune timp, consecvență și efort, iar întâlnirile lunare sunt locul în care analizăm împreună provocările și căutăm soluții pornind din experiențele reale ale colegilor. Acesta este, de fapt, rolul lor cel mai important.

De ce ritmul lunar, și ce credeți că face ca aceste întâlniri să reziste, când atâtea inițiative similare se sting din lipsă de continuitate?

Am ales ritmul lunar pentru că oferă timp pentru aplicare între întâlniri. Profesorii încearcă la clasă, reflectează asupra experienței și apoi revin cu întrebări sau exemple. Cred că întâlnirile au rezistat pentru că profesorii se simt valorizați și ascultați. Aici găsesc colegi cu aceleași preocupări și pot discuta de la egal la egal, indiferent de școală, vechime sau funcție. Nu toți prezintă la fiecare întâlnire; unii împărtășesc experiențe, alții ascultă și pleacă cu idei pe care le aplică în propria clasă. Cred că această atmosferă de încredere și respect reciproc este cea care îi face să revină.

Ce se schimbă, de fapt, pentru cadrele didactice după o astfel de întâlnire și, mai departe, pentru elevi?

Cred că, înainte de toate, se schimbă perspectiva profesorilor. Întâlnirile le dau încrederea că pot influența ceea ce se întâmplă în propria clasă și îi încurajează să caute soluții, nu doar să constate dificultățile.

Uneori, fără să ne dăm seama, așteptările sau modul în care ne raportăm la elevi pot deveni o barieră în calea progresului lor. Când profesorul își schimbă perspectiva și începe să privească dificultățile ca puncte de plecare pentru învățare, se schimbă și relația cu elevul.

Pentru copii, asta înseamnă că întâlnesc un profesor care nu le arată doar ce nu știu, ci caută să înțeleagă de ce au nevoie pentru a reuși. În loc să le confirme limitele, le creează contexte în care își pot valorifica potențialul. Iar uneori, această schimbare de atitudine face diferența dintre un copil care renunță și unul care capătă încredere că poate învăța.

Ce schimbări ați observat deja în competențele de citire ale copiilor, în atitudinea profesorilor, în cultura școlilor implicate?

Am observat schimbări la mai multe niveluri. La elevi, rezultatele evaluărilor arată o îmbunătățire a competențelor de literație. În plus, instrumentul de evaluare ne ajută să identificăm foarte clar unde are nevoie fiecare copil de sprijin și să intervenim țintit, nu intuitiv.

La profesori, cred că a crescut încrederea în propriul demers. Atunci când văd că evaluarea le oferă informații concrete și că intervențiile produc progres, sunt mai siguri pe deciziile pe care le iau la clasă.

La nivelul școlilor, am observat și schimbări în cultura organizațională. Multe unități de învățământ au sprijinit programul punând la dispoziția profesorilor materialele necesare tipărite, după ce nu am mai primit aceste materiale de la ATCC. În plus, faptul că mentorii sunt acum colegi din aceeași școală a favorizat colaborarea profesională de zi cu zi. Profesorii discută mai mult între ei, își cer părerea și își împărtășesc experiențele. Cred că am reușit să încurajăm o cultură a colaborării, mai degrabă decât una a competiției.

Există o poveste anume – un copil, o clasă, un profesor – care ilustrează cel mai bine impactul acestor trei ani?

Teliceanu Mihaela, Școala Gimnazială Nr. 28, Galați

„După finalizarea cursului, am organizat școli de vară pentru elevi proveniți din medii defavorizate și vulnerabile, înscriși în programul Asociației Filantropice „Sfântul Antonie cel Mare”. Am ales să continui activitățile chiar și pe perioada verii, deoarece pentru acești copii vacanța nu înseamnă plecări la mare sau la munte, descoperirea unor locuri noi sau experiențe pe care mulți copii le trăiesc în mod firesc. Pentru ei, de multe ori, vara înseamnă doar timp petrecut acasă, fără acces la oportunități educaționale și experiențe de dezvoltare personală. Activitatea alături de elevii acestei asociații a fost una dintre cele mai valoroase și formatoare experiențe din viața mea. În spatele fiecărui copil de acolo se ascunde o poveste – o poveste marcată de lipsuri materiale, de instabilitate familială, de dificultăți emoționale sau de acces redus la oportunități educaționale. Fiecare copil vine cu propriile lupte, dar și cu un potențial care așteaptă să fie descoperit. Am aplicat programul „Toți copiii citesc”, chiar dacă parcursul nu a fost lipsit de provocări. Una dintre cele mai mari dificultăți cu care ne-am confruntat a fost lipsa încrederii în sine a elevilor. Mulți dintre ei veneau cu convingerea că nu vor reuși nimic în viață, că școala nu este pentru ei și că succesul este destinat altora. În plus, dificultățile de învățare, problemele de concentrare și lipsa sprijinului constant din partea familiei făceau ca drumul lor educațional să fie mult mai dificil. Dar, după câteva zile petrecute împreună, am început să vedem schimbarea. A apărut acea „magie” pe care programul „Toți copiii citesc” o aduce. Este un program care nu se limitează doar la dezvoltarea competențelor de citire, ci le oferă copiilor încredere, curaj și sentimentul că sunt capabili. Este ca și cum le-ar lua mâna și le-ar spune: „Poți și tu!”, iar pe noi, cadrele didactice, ne învață cum să îi sprijinim pentru ca ei să ajungă să creadă acest lucru despre ei înșiși.

După o săptămână de activități, am trăit momente care mi-au confirmat cât de important este să fii prezent în viața acestor copii. Un copil care, la început, nu vorbea deloc, a început treptat să răspundă, să participe și să își exprime gândurile. A fost o schimbare aparent mică, dar pentru noi a reprezentat o mare victorie. Un alt moment pe care nu îl voi uita niciodată a fost acela în care un băiețel a venit către mine și mi-a spus: «Doamna, eu vreau să devin doctor și vreau să învăț cu dumneavoastră tot, tot ce se poate, pentru că de la dumneavoastră înțeleg și reușesc să fac fișele.» În acel moment am simțit că toate eforturile, toate provocările și toate momentele dificile au avut un rost. Am conștientizat că Dumnezeu lucrează prin oameni și că, uneori, printr-un profesor, printr-un voluntar sau printr-un om care alege să se implice, poate ajunge speranța acolo unde era aproape pierdută. Acești copii au nevoie, înainte de toate, de oameni care să creadă în ei. Au nevoie să audă că pot, că au valoare și că viitorul lor nu este definit de condițiile în care s-au născut, ci de oportunitățile pe care le primesc și de sprijinul pe care îl întâlnesc pe parcurs. Pentru mine, această experiență a fost mai mult decât o activitate educațională. A fost o lecție despre oameni, despre speranță și despre puterea pe care o are un cadru didactic atunci când alege să vadă dincolo de dificultăți și să descopere lumina din fiecare copil.”.

Dacă ar fi să luați totul de la capăt, ce ați face diferit?

Dacă aș lua totul de la capăt, cred că aș fi și mai atentă la faptul că fiecare profesor vine cu propriul context, propria experiență și propriile limite. Nu toți pornesc din același loc, iar schimbarea are nevoie de timp, sprijin și înțelegere.

Același lucru este valabil și pentru elevi. Fiecare copil vine cu propriul ritm, propria experiență și propriile dificultăți. Poate că, pe viitor, aș crea mai multe contexte în care și copiii să poată vorbi despre ceea ce citesc, să împărtășească impresii despre texte și să descopere că nu sunt singuri în dificultățile lor.

Mă gândesc în special la elevii care au rămas în urmă și care, de multe ori, ajung să creadă că problema este la ei. Pentru ei este important să vadă că există și alți copii care întâmpină dificultăți, că pot învăța împreună și că progresul este posibil.

Lecția pe care aș lua-o mai departe este că schimbarea pornește de la înțelegerea oamenilor – fie că vorbim despre profesori sau despre elevi. Când îi vedem în contextul lor și construim sprijinul potrivit, apar și pașii înainte.

Unde vedeți strategia asta peste încă trei ani?

Peste trei ani mi-aș dori ca această strategie să nu mai fie percepută ca un proiect, ci ca o practică firească în școli. Mi-aș dori să existe o rețea stabilă de profesori și mentori care să continue să învețe unii de la alții și să sprijine colegii aflați la început de drum. Obiectivul nostru nu este să avem mai mulți profesori care aplică mecanic o metodologie, ci să construim o comunitate profesională care are capacitatea de a învăța, de a se adapta și de a căuta permanent soluții pentru copii. Acolo văd valoarea pe termen lung a acestui demers.

Ce mesaj ați da unui alt inspector care se gândește la ceva similar, dar ezită pentru că nu are resurse alocate?

I-aș spune să nu aștepte să aibă toate resursele înainte de a începe. Resursele sunt importante, dar prima resursă sunt oamenii. Noi am avut norocul să avem în breasla noastră a învățătorilor oameni empatici, atenți la nevoile copiilor, deschiși să învețe și capabili să colaboreze. Cred că de acolo trebuie pornit: de la identificarea acelor oameni care cred că lucrurile se pot face mai bine și care sunt dispuși să construiască împreună. Nu este nevoie ca totul să fie perfect de la început. Un demers poate crește treptat, prin pași mici, prin încredere și prin colaborare. I-aș mai spune că este important să creeze un spațiu în care profesorii să se simtă valorizați și sprijiniți. Atunci când oamenii simt că munca lor contează și că efortul lor are un impact asupra copiilor, găsesc energia de a continua chiar și atunci când resursele sunt limitate.