Noutăți

16 septembrie 2025

DESPRE UMOR, CURAJ ȘI ALTE IREVERENȚE

de Roxana Jeler

Unul dintre cele mai importante subiecte ridicate la cea de-a doua ediție a Conferinței Naționale de Literație a fost legat de felul cum alegem și cum adaptăm texte de referință pentru dezvoltarea literației. Primele întrebări care s-au ivit în pregătirea atelierului pe această temă au fost, în mod surprinzător, nu despre alegeri și adaptări, ci despre dezvoltarea literației: unde se dezvoltă literația – la școală, acasă? în ce relație se află dezvoltarea literației cu cititul de plăcere și cine suntem noi, cei care alegem cărțile de referință – profesori sau părinți?

Am plecat deci de la următoarea axiomă, care, dacă are vreun merit, acesta este că poate fi amendată oricând:

Deși literația începe propriu-zis în școală, prin însușirea codului limbii, dezvoltarea literației se face mai degrabă în afara școlii, acolo unde copilul are timpul necesar pentru a parcurge ceea ce numim o carte. Acest moment de acasă sau, în orice caz, din afara orelor de curs, trebuie să fie un moment care să-i aducă plăcere, deci alegerea textelor care să stârnească și să susțină interesul copilului este de maximă importanță. Responsabilitatea de a pune în mâinile copiilor cărți bune și de a institui un dialog autentic pe marginea celor citite reprezintă o muncă de echipă: profesori – părinți.

Cum alegem deci acele cărți care să le placă copiilor?

Din păcate, nu există rețete. Din fericire, nu există rețete

Căutăm adesea explicații care să facă lumină, ca prin magie, cu privire la problema „de ce nu citesc copiii”. Suntem nu o dată pierduți într-o mare de cărți, fără să știm după ce criterii să alegem textele potrivite pentru a-i cuceri pe cei mici. Decupăm texte peste texte, mutilându-le câteodată iremediabil ca să se potrivească nevoilor noastre de la clasă. Din păcate, nu există rețete care să ne ducă negreșit la rezultat. Pentru că, din fericire, copiii sunt diferiți, au nevoi diferite, ritmuri diferite, plăceri și interese diferite. Avem nevoie nu de rețete, ci mai degrabă de un exercițiu de uitare: să uităm ce ne place nouă și ce credem noi că le trebuie copiilor. Cel puțin la început. Și apoi să facem un exercițiu de observare: ce carte i s-ar potrivi fiecăruia.

Plăcerea de a citi este o plăcere ca oricare alta

Ca să putem vorbi despre plăcerea de a citi, trebuie să ne amintim că acel moment al îndrăgostirii noastre de un lucru sau altul a depins în mod decisiv de primele două-trei experiențe pe care le-am avut cu lucrul respectiv. Dacă am primit un anume fel de bomboane, am încercat câteva până am decis că ne plac. Ne-a făcut plăcere, am repetat. La fel de natural se întâmplă lucrurile și cu lectura. Primele lecturi ale copiilor din momentul în care pot descifra singuri codul limbii sunt esențiale și de aceea trebuie alese cu mare atenție. Aceste cărți trebuie să faciliteze niște experiențe care să le dea copiilor energia și curiozitatea necesare pentru a le deschide pe următoarele.

Dar ce le place copiilor să facă la vârsta când învață să citească? Să se joace, să râdă, să strige, să facă mișcare, să câștige, să fie tratați ca adulții, să fie surprinși, să fie la fel cu ceilalți, să fie altfel decât ceilalți, să fie cu prietenii lor, să se sperie, să se uite la imagini, să încerce ceea ce nu e permis, să creeze jocuri, lumi imaginare, să primească provocări și așa mai departe. O posibilă cale de urmat este deci să găsim cărțile care să rezoneze cu aceste plăceri ale copiilor. Pentru asta însă trebuie să fim atenți…

Să nu ridicăm ziduri

Zidul din mijlocul cărții, de Jon Agee (Editura Vlad și Cartea cu genius), este o carte despre un copil care se joacă de-a cavalerul lângă un zid. Zidul este desenat exact pe mijlocul cărții, împărțind lumea copilului în două: în stânga este lumea reală în care trăiește el, iar în dreapta, dincolo de zid, este o lume imaginară, în care trăiesc animale fantastice, printre altele și un căpcăun. Copilului îi este teamă de ceea ce se află dincolo de zid pentru că i s-a spus că acolo este ceva periculos. Dar căpcăunul se dovedește a fi nu doar prietenos, ci chiar un salvator, pentru că în lumea reală, care părea a fi atât de sigură, se insinuează și crește un mare pericol, iar copilul trebuie să treacă dincolo de zid. Căpcăunul este cel care îl trece dincolo.

Zidul din mijlocul cărții este, cu referire la discuția noastră, o metaforă pentru barierele pe care le coborâm adesea între copii și cărți, atunci când decidem, de exemplu, că anumite cărți nu sunt pentru ei. Lumea de azi reconsideră multe dintre poveștile clasice invocând violența acestora, iar în anumite părți ale lumii sunt de-a dreptul interzise cărți care fac parte din patrimoniul literaturii pentru copii. Uneori ridicăm ziduri cu intenție, alteori fără a fi conștienți de asta. Este timpul să stăm față în față cu zidurile noastre și să le testăm îndreptățirea. Iată câteva exemple de ziduri, într-o ordine complet aleatorie.

Zidul nr. 1: E o carte care nu îi învață nimic pe copii.

Cum trecem de el: Amintindu-ne că ei au de învățat doar din cărțile de nonficțiune, din literatura care are drept scop informarea. Cărțile de ficțiune au altă menire, ele formează, nu informează, iar felul cum acționează acestea asupra copiilor este unul cu adevărat complex și greu de determinat – îl intuim, dar ne scapă printre degete. Nimic mai adevărat, dar și nimic mai ofertant. Din Tortul de clătite (editura Pandora M) nu învățăm să facem clătite și nici nu trebuie.

Zidul nr. 2: O carte cu monștri este înspăimântătoare pentru copii.

Cum trecem de el: Acceptând faptul că spaimele noastre nu sunt și spaimele copiilor. Și fiind conștienți de faptul că, uneori, copiii trebuie să-și înfrunte (mini)monștrii lor, așa cum face Max, personajul din Regele tuturor sălbăticiunilor (editura Arthur). Copiilor le plac monștrii și monștrii sunt, într-un fel, un ecou al sentimentului de libertate pe care îl au cei mici. Leul din bibliotecă, din cartea cu același nume (editura Portocala albastră) nu este niciodată atât de fioros cum ni se pare nouă, adulților, iar copiii pactizează cu el într-o clipă. Pentru că ei nu intră în cărți descălțați și cu mâinile curate, ci cu tot arsenalul lor de energii. Ei sunt leii din bibliotecă.

Zidul nr. 3: O carte care subminează autoritatea școlii și prezintă antimodele este periculoasă.

Cum trecem de el: Greu. Foarte greu, dar nu imposibil. Făcând efortul de a recunoaște că, în fapt, nicio carte nu vrea să-i învețe pe copii lucruri reprobabile și urmărind felul cum sunt abordate și, mai ales, felul cum sunt deconstruite antimodelele din text. Obișnuindu-ne cu gândul că vor râde de unii oameni mari și că râsul acesta este sănătos, că este un simptom pentru viitoarea gândire critică pe care ne dorim cu toții să o aibă. Râzând deci împreună cu ei. În fond, un erou cum e Căpitanul Chilot (din Aventurile Căpitanului Chilot, editura Minigrafic) nu e mai puțin erou decât Superman. Doar mai ridicol. Și niciun copil nu va umbla fără pantaloni pe stradă doar pentru că l-a văzut într-o carte.

Zidul nr. 4: O carte care nu are final este dezamăgitoare.

Cum trecem de el: Admițând faptul că, oricât de surprinzător ar părea, cărțile trebuie să nască întrebări, dar nu trebuie neapărat să răspundă tot ele. Autorii contemporani își provoacă cititorii și le dau credit să imagineze singuri un final potrivit, uneori chiar să-l și deseneze. Or, ca să dai o încheiere unei povești trebuie să revezi ceea ce ai citit, să testezi ipoteza ta de final plecând de la datele oferite în carte, să oferi, practic, o interpretare, realizând că sunt multe feluri în care se poate înțelege o situație. Se întâmplă deci o grămadă de lucruri în mintea și în sufletul unui copil atunci când își dă singur niște răspunsuri.

Zidul nr. 5: Cartea are prea puține cuvinte.

Cum trecem de el: Printr-un simplu raționament matematic. Ceea ce face o carte pentru mintea și sufletul unui copil nu este deloc, dar deloc direct proporțional cu numărul ei de desene sau de cuvinte. Un singur cuvânt are puterea de a evoca pentru fiecare dintre noi, în egală măsură, același lucru și un lucru ușor diferit, în funcție de experiența de viață. Câteva cuvinte bine alese înseamnă o întreagă lume.

Zidul nr. 7: E o carte de nonficțiune, iar copiii preferă poveștile.

Cum trecem de el: Încercând să lăsăm deoparte această prejudecată și să ne amintim că, cel mai adesea, analfabetismul funcțional se vădește tocmai în lectura unor texte de informare. Cartea de nonficțiune este obligatorie pentru dezvoltarea literației și îi poate câștiga pe acei copii care răspund mai bine la realitatea fascinantă decât la fascinația poveștii. Iar ei sunt interesați nu doar de enciclopedii frumos ilustrate, ci și de subiectele care îi frământă pe părinți, care creează rumoare în societatea din care fac parte și ei – de exemplu, știrile false (Alertă de știri false, editura Academia Arthur).

În loc de final

Ridicând aceste ziduri sau altele, riscăm să lăsăm de partea cealaltă tocmai cărțile care le plac copiilor. Trecând de aceste ziduri, riscăm însă să găsim prea multe cărți care ar avea succes la cei mici. Cum decidem, așadar, care dintre acestea sunt și cărți de referință? Iată două teste cu care se poate încerca (și da greș).

TESTUL INFAILIBIL

1. Pot să rezum cu ușurință cartea într-un enunț?

Dacă răspunsul este da, atunci mai căutăm. O carte valoroasă se lasă greu prinsă într-un enunț, fiindcă ea vorbește despre multe lucruri în același timp.

2. Pot să spun cu ce rămâne copilul după lectura cărții?

Dacă ne punem această întrebare, s-ar putea să ratăm multe cărți valoroase, care nu au propriu-zis un mesaj/o învățătură. Ceea ce ne interesează când vorbim de literație nu este în afara lecturii, nu vine după ce a citit (asta e valabil doar pentru literatura de informare). Esențial este ceea ce se petrece în procesul de lectură, în timpul experienței complexe a copilului de a face un sens din cele citite.

3. Dacă această carte ar rămâne singura carte din lume, aș putea să-i învăț pe copii, plecând de la ea, lucruri esențiale despre lume și oameni?

Dacă răspunsul este da, atunci este o carte valoroasă, cu multiple deschideri și bogată în semnificații. O carte bună pentru orice vârstă, de la 7 la 99 de ani.

TESTUL SUPREM

Vedem cine îi vorbește copilului în textul respectiv. Să ne imaginăm că acest copil are trei mătuși. Ni le prezintă pe larg scriitorul pentru copii Mac Barnett, într-un eseu intitulat Ușa secretă. De ce sunt cărțile pentru copii un lucru foarte serios (în curs de apariție la Editura Art).

Mătușa nr. 1 – Gălăgioasă, cu zâmbetul până la urechi, tot ce îi spune copilul i se pare „drăguț”. Atunci când îi vorbește parcă ar vorbi cu un cățeluș foarte drăguț.

Mătușa nr. 2 – Severă și plicticoasă. Ea nu vorbește cu el, ea îi vorbește. Tot ce spune ea e foarte important și copilul trebuie să asculte și să țină minte.

Mătușa nr. 3 – E cool. Îl tratează normal, ca pe o persoană, ca pe cineva care are propriile gânduri și sentimente și păreri.

Dacă tonul textului este unul de mătușă cool, atunci sunt șanse foarte mari să dăm peste o carte bună, care le va plăcea copiilor.

Despre Toți Copiii Citesc: Asociația Toți Copiii Citesc (ATCC) dezvoltă și implementează programe de literație timpurie, cu scopul de a asigura că toți copiii din România învață să citească și să scrie la timp și cu plăcere. Metodologia „Școli cu scLipici” este una dintre cele mai recunoscute forme de intervenție timpurie în literație în România.

Află cum poți să ne susții: https://toticopiiicitesc.ro/doneaza/