Învățarea citirii este un proces dependent atât de capacitatea de decodare, cât și de cea de a înțelege a unui mesaj oral. Atunci când dorim să dezvoltăm literația timpurie, cel mai bun punct de pornire pedagogic e lumea apropiată a copilului.

Copiii de 5-7 ani înțeleg și rețin mai bine ce pot lega direct de experiența lor concretă: oameni, obiecte și evenimente pe care le-au văzut sau le pot vedea. În cadrul proiectului „Poveștile care nu s-au scris niciodată” creăm contexte în care cei mici pot să exploreze un univers deja cunoscut — satul, familia, comunitatea lor — și apoi să-l reconstruiască în versiunea lui scrisă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție. Comunitatea devine, practic, sursă de texte scrise și povești.

Există și un beneficiu secundar, dar nu neglijabil: copiii ajung să cunoască și să valorizeze patrimoniul cultural din propria comunitate — de la rețete și meșteșuguri, la sărbători și zicători locale — pe care altfel comunitatea riscă să le piardă.

Un obicei pe care nimeni din generația următoare nu-l mai poate povesti dispare, chiar dacă tehnic mai există cineva care încă îl practică. Dimensiunea culturală este dependentă de capacitatea viitorilor locuitori de a asculta povești, de a citi povești, de a le scrie și dezvolta prin lentila propriei experiențe.

Dacă lucrezi într-o comunitate în care există oameni dispuși să stea de vorbă cu copiii despre ce știu ei — o rețetă, un meșteșug, o sărbătoare — ai deja materialul pentru o școală de vară.